Meridian vasluian

Am primit un email. Cine nu primeşte în ziua de azi emailuri? Primeşte şi vecinul meu de palier, primesc locuitorii de pe strada mea, primeşte protopopul şi chiar vodă… pardon am vrut să zic fostul tovarăş Băsescu dar după cum se ştie, funcţia bate gradul, aşa că m-a luat gura pe dinainte şi i-am spus funcţia. Emailul era de la o gazetă şi se pare că însuşi şeful cel mare a ordonat să-mi fie trimis poate ca pedeapsă, fiindcă până acum fiecare mergea bine mersi pe cărarea lui, mieii zburdau pe câmpii, ciocârliile cântau dimineaţa şi la apus, iar toate râurile alergau către mare.  Era un fişier pdf aşa că am aşteptat mult, mult până s-a deschis ceva şi a apărut minunea de gazetă adică mai precis prima pagină, o pagină ce n-a văzut nici Parisul, Tokio şi Tombuktu la un loc. Dacă toţi creatorii de kitsch-uri ar fi colaborat, tot nu ar fi dat la iveală aşa ceva. Toate culorile nu numai ale curcubeului ci toate de la fabrica de cerneluri colorate se lăfăiau în pagină precum culorile fustelor ţigăncilor. Nu fuseseră uitaţi nici daltoniştii fiindcă unele titluri erau scrise cu roşu pe culoare verde.

Violentat de tăria culorilor mi-am zis că până şi romanii îşi luau uneori inima-n dinţi şi mergeau mai departe la femei sub lozinca: „curajul nu-i necesar numai soldatului în luptă” şi poate că uitam urgent de sperietoarea asta gazetărească dacă nu-mi atrăgea atenţia editorialul. Un editorial încadrat în chenar ca să vadă tot românul cititor că autorul cu pricina care-şi pusese talentul la dispoziţia noastră, are ceva foarte, foarte interesant să ne spună. Mă interesează mai puţin, chiar spre deloc, cine a mai fost arestat, care vedetă s-a dezbrăcat în piaţa publică pentru a-şi face reclamă, mă doare-n cot că Rusia şi China îşi întăresc forţele armate, dar când este vorba despre literatură, gata, se schimbă foaia, ciulesc urechile şi-mi ascut privirile.

Şi în acest editorial tocmai despre asta era vorba. Era scris de un oarecare semnat la sfârşit cu titlurile sale prof. dr., pretins mare scriitor a 14 cărţi (!?!), nu spun numele, nu pentru că ar fi persoană importantă, se dădea de ceasul morţii să ne lămurească el cam ce sculă mare pe bascula culturii vasluiene este şi cât de mult valorează măreţia domniei sale  în ecuaţia literară dacă nu a Universului măcar a ţării noastre nerecunoscătoare, ţară care nu vede eforturile lui de a împinge bolovanul literar pe rampa realizărilor culturale locale.

Are un punct forte el în orice scriere şi aşa se iţeşte imediat şi în editorialul cu pricina. Primele două fraze sunt mai de Doamne-ajută că apoi, Dumnezeu cu mila. În construcţii lexicale de o prolixitate mo-nu-men-ta-lă încearcă şi reuşeşte pe deplin să ne năucească de nu mai înţelege nimeni nimic sau fiecare înţelege ce vrea.

Fiindcă eu nu prea înţelegeam ce voia să spună, l-am rugat pe vecinul meu de palier, şcolit aproape doi ani la şcoala profesională de tâmplari să mă lămurească el fiindcă ar fi putut fi pe aceeaşi lungime de undă cu editorialistul. A citit el îndelung şi după ce s-a gândit o jumătate de oră mi-a spus cu o expresie iluminată pe chip: „E scris adânc!” (nu i-am mai spus că-l parafrazează pe Jupân Titircă Inimărea fiindcă oricum nu-l citise pe Caragiale). Editorialistul  acesta (doctor în nu mai ştiu ce, posibil în arta tăbăcirii pieilor de cloşcă) umblă de câtva timp valvârtej să intre în Uniunea Scriitorilor şi având bani dă tot felul de spectacole cu public în care cere explicit să fie ridicat în slăvi. Să luăm la întâmplare o mostră de exprimare a acestuia care cică este membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti şi mâine-poimâine poate şi membru USR „V-aş ruga să observaţi privirea noastră: cei care de aici, nu plasaţi pe orbite naţionale ori internaţionale, de aici au împins şi acum tot aşa, împing vagonul cultural pe şinele istoriei. Nu ştiu care cercetător într-un institut bucureştean care şi-a uitat obârşia nu pare nicicum stimulul important pentru lumea diversă a unui judeţ, unde numai cu rezonanţa istorică nu se poate trăi, afirma, impune.”

Ne pune să observăm privirea lui (folosind pluralul majestăţii –privirea noastră-) ca printr-o exprimare bolovănoasă, lălâie şi împiedicată la tot pasul, să ne explice off-ul lui. Dar nu asta este ceea „pohteşte” el! De abia de aici începe să se întrevadă imensa adâncime a puţului gândirii sale. Vrea să ridice omul cică un monument, aşa vede el ceea ce i-a fătat mintea într-o perioadă de colaps prelungit al neuronului proprietate personală folosit la gândirea scriitoricească, monument numit Curentul Cultural – Informaţional Vasluian care este o sintagmă cu sens foarte ciudat, o sintagmă care dacă nu ar fi provenit de la cineva slab de a înţelege semantica profundă a unor cuvinte obişnuite ar fi crezut că a fost menit doar să pună mintea cuiva pe bigudiuri pentru a dezlega misterul acesta de alăturare a două fenomene ale societăţii umane în dorinţa de a obţine ceva nou (ca spre exemplu: cal + măgar = catâr). Ne spune el mai la vale că monumentul acesta va fi o carte în care vor putea accede doar cei aleşi. De el bineînţeles. Şi ca toată lumea să înţeleagă limpede că el este şeful, pune şi condiţiile în care profanii doritori de a fi încastraţi în placa monumentului trebuie obligatoriu să le îndeplinească. Unele parcă ţin de „noaptea minţii” (după cum plastic se exprimă un cunoscut comentator TV). Să luăm una din condiţii pe care trebuie s-o aibă „candidatul” la nemurire:  „- Suprafaţă (personală) socială pe durate de timp (funcţii, arii, rezultate)”. Am preluat citatul exact, cu punct şi virgulă pentru a nu altera în vreun fel mostra (vecinul meu ar spune: monstra) de gândire a domnului prof. dr. Cutare, semnatarul editorialului cu pricina.

Deci, vă rog domnilor, ajutaţi-mă şi pe mine să-mi calculez suprafaţa (personală), pe durata copilăriei, a tinereţii şi a perioadei actuale fiindcă vreau şi eu să intru în cartea ceea mo-nu-men-ta-lă. Dacă mă ajutaţi, drept pedeapsă vă dau adresa de email al tipului cu pricina.

Reclame