Baba şi revista

Prin anul 2000 la o emisiune de la televizor o duducă realizatoare de programe stătea de vorbă  cu poeta Nina Casian care povestea despre un interviu de al ei dat pe perioada socialistă a României undeva printr-o ţară occidentală, ţară care şi pe atunci se afla în mult prea slăvitul regim capitalist. Printre alte întrebări care i s-au pus a fost şi întrebarea cheie pentru vremurile dintotdeauna (care s-ar traduce: în vremurile de atunci, de acum şi din viitor): cum îşi câştigă pâinea cea de toate zilele. Au urmat două nedumeriri. Prima a intervievatei care s-a mirat foarte că i s-a pus o asemenea întrebare ce părea fără sens ea fiind poetă recunoscută, membră a Uniunii scriitorilor din România având în felul acesta o existenţă asigurată şi a doua a nedumerire a fost al realizatoarei interviului care nici în ruptul capului nu-i venea să creadă răspunsul. La întrebarea cum îşi câştigă existenţa zilnică Nina Casian a răspuns că este scriitoare la care imediat a venit întrebarea următoare: „Bine, bine, asta înţelegem noi dar cu ce trăiţi?”. De unde se vede că a apărut un impas. Cea care realiza interviul nu-i venea să creadă nici în ruptul capului că există o societate pe lumea aceasta unde se poate trăi din scris iar Nina Casian nu se prea întrebase cum îşi câştigă pâinea zilnică scriitorii din capitalism. Este departe de mine intenţia de a ridica în slăvi un regim represiv în ceea ce priveşte orice formă de exprimare a opiniilor personale cum era atunci la noi, dar de abia în zilele noastre când am „construit” şi noi tot într-o veselie capitalismul în ţara noastră, vedem cu stupoare, cu durere şi de cele mai multe ori cu ruşine în ce situaţie au ajuns nu numai scriitorii din epoca noastră prezentă ci reprezentanţii culturii în general.

Într-o perioadă când vedete sunt nişte „paraşute” care nu lucrează nicăieri, nici nu au lucrat vreodată îşi expun pe ecran nişte sâni bine umpluţi cu silicon, nişte buze umflate cu botox de parcă ar fi luat toată săptămâna numai pumni în gură şi dintre care multe sunt convinse că Scrisoarea III-a   a scris-o Guţă, Salam sau Adrian Puradelu Minune, iar actori mari care au adus faimă scenei româneşti departe peste hotarele ţării sunt siliţi să apeleze la expediente pentru a-şi câştiga cât de cât nişte bănuţi pentru o pâine şi-o legătură de ridichi. Nu pot uita cazul lui Sandu Sticlaru care a fost nevoit să-şi deschidă în bazar un mic atelier de făcut chei de yale.

În capitalism este clar, nimeni nu are nevoie de cultură ci doar de ceea ce aduce bani. Asta este problema de bază. Se ştie că niciodată cultura nu a adus bani şi de aceea a ajuns acum cenuşăreasa societăţii.

Avem scriitori buni, unii chiar geniali dar glasul lor nu poate fi auzit nefiind preluat de mijloacele de diseminare a culturii în rândul maselor. Apar pe ici-colo diferite publicaţii unele de valoare naţională sau internaţională dar acestea sunt urgent reduse la tăcere de lipsa de fonduri.  Şi în plus a apărut şi un imens curent de tâmpenie curat parcă de extracţie proletcultistă acela de localism cultural adică fiecare comunitate să-şi aibă propria sa revistă de cultură în care vor fi publicaţi doar cei din localitate sau din zona respectivă. Sunt adesea primari care mai finanţează pentru un număr câte o publicaţie locală, publicaţie despre care nici măcar cei din localitate nu au habar. Revistele mari care au rămas de pe timpuri, în majoritate, au devenit „reviste închise” adică fiecare are un anumit număr de autori pe care-i publică şi cu asta basta, alţii pot să bată la poarta lor şi cu buzduganul şi nu vor avea niciodată acces.

Dar să ne întoarcem să vedem care este atitudinea celor care diriguiesc din posturi înalte viaţa socială a judeţelor. Mai anul trecut,  redactorul-şef de la o revistă  de literatură care într-un fel adusese o oarecare faimă judeţului fiind cunoscută chiar şi dincolo de hotarele ţării, a apelat la cel mai mare jupân (baron?) din capul judeţului care din postura de ditamai preşedinte al Consiliului judeţean a dat un răspuns stupefiant: „Domnule eu nu am timp de prostii, să cheltuiesc 500 de lei pe tipărirea unei reviste când numai medicaţia unei babe de la Ghermăneşti costă judeţul 2000 de lei pe lună”. Eu încă uimit ce-aş putea zice?

Ce să fac dacă mama m-a făcut un tip foarte înţelegător de felul meu, tolerant, împăciuitor, ce mai încolo, încoace, un fel de mama răniţilor. Şi de aceea ascult orice of şi caut metode de îmbărbătare pentru cei care au căzut în butoiul cu melancolie sau şi mai rău, Doamne fereşte! Dar sunt şi chestii pe care nu le înţeleg şi pace şi atunci începe să mă râcâie pe undeva îndoiala că lumea aceasta este cea mai dreaptă dintre lumi doar fiindcă a fost descoperită de democraţia americană care i-a democratizat amiabil şi pe alţii (cu tunul, tancul şi racheta).

Onorabilul din fruntea judeţului fiind înainte de 1989 un brav inginer zootehnist acum gândea tot la fel. Eu nu am nimic cu baba ceea care se pare că este din sat cu stimabilul, trebuie şi ea să atingă suta de ani planificată pe plan local dar ce are de-a face asta cu revista. Oare se poate pune în balanţă? Şi uite aşa revista a murit iar baba trăieşte bine mersi! Eu zic doar că bine ar fi fost ca să fi trăit amândouă. Dumneavoastră ce ziceţi?

Reclame