Statuia lui dom’ profesor doctor Cutare sau cum s-a urcat scroafa-n copac

Cică în una din zilele glorioasei guvernări aşa zise democratice, zile binecuvântate şi aghezmuite cu băuturi corespunzătoare asezonate cu tipul de eveniment de către însuşi Marele Jupân de la Cotroceni, Traian I-ul de Murfatlar, într-o Policlinică, sau mă rog, în ce a mai rămas din clădirea vechii policlinici comuniste după aplicarea corespunzătoare a democraţiei, intră două reprezentante ale fostei etnii ţigăneşti, botezate peste noapte etnie romă, ca să ştie „tot mapamondu’ că ei provin dă la Traian şi Dăcebal, adecă dă-n Roma şi dă aceea să numesc romi”. Cu fustele creţe, viu colorate fluturând, intră pe holurile înţesate cu bolnavi, vorbind tare în limba lor, devenită după 1989 limbă internaţională, şi printre cuvinte spărgând de zor seminţe de floarea- soarelui, scuipând cojile pe unde se nimerea. Au mers glonţ la laboratorul de analize. Au intrat şi fără să dea măcar bună ziua, una întreabă pe asistenta ce le ieşise în întâmpinare:

„Ascultă fă, aicea şade doctorul care gâceşte în pişat?”. Asistenta le-a răspuns politicoasă: „Aici este laboratorul de analiză a urinei, dar domnul doctor, momentan lipseşte”. La care balaoacheşa după ce mai scuipă câteva coji de seminţe (fiind foarte politicoasă, nu direct între ochi, ci undeva puţin pe alături) îi pune în vedere: „Noi o să plecăm fă, pentru că mai avem neşte alte afaceri dă termenat, dar când vine  doctoru’   spune-i   că l-au   căutat două DOAMNE”.

Poate eu cu memoria prea încărcată de vremuri nu-mi mai aminteam de chestia asta, despre care vecinul meu de la patru jură cu mâna pe halba plină că s-a întâmplat de-a adevăratelea, dacă nu aş fi observat cum fenomenul acesta de autoevaluare şi autovalorizare (unii insinuează că de fapt acesta este – în sfârşit! – materializarea fenomenului de urcare a scroafei în copac, fenomen prezis de multă vreme de către proorocii specialişti în scroafe urcătoare) capătă din ce în ce mai mult amploare. Şi dacă măcar ar exista ca o stare de fapt inofensivă, nu ar fi nimic, dar câte o hahaleră oarecare după ce s-a autoevaluat şi a ajuns la concluzia că el e o mare sculă pe bascula contemporană a Vasluiului şi mai ales dacă şi vreo câţiva ciraci plătiţi din umila lui zgârcenie declară public chiar în scris cu subiect şi predicat că avem de-a face cu un geniu, dracul ne-a luat. Individul cu pricina prinde un soi de mişcorici nemaipomenit, încearcă să se insinueze cu tot dinadinsul în gârba noastră, cum zice românul, îl dai afară pe uşă, el intră pe fereastră, îl arunci o dată cu zoaiele la canal, el intră pe horn, numai şi numai ca să recunoşti că într-adevăr el este doctor şi geniu, să-l iei în seamă şi să îl tratezi ca atare.

Fiindcă diplome de genii nu se dau a făcut ce-a făcut şi a devenit doctor, nu din cei cu siringa, Doamne fereşte, fiindcă dacă bagă acul în cineva îi lasă copiii orfani, ci doctor în dracul ştie ce fiindcă şi el de abia îşi mai aminteşte vag în ce este doctor dar îşi scrie titlul acesta cu orice ocazie şi ţine neapărat ca interlocutorii să-l numească dom’ profesor doctor Cutare.

Fiind din fire lacom, hapsân şi avar a strâns cu amândouă mâinile bani albi pentru zile negre dar asta nu l-a mulţumit, a început să-l îmboldească cu băţul printre gard nevoia de posteritate, adică vezi matale, viitorimea vasluiană să ştie ce mare geniu a fost el şi de aceea într-o bună zi a luat hotărârea: „Îmi fac statuie.” L-a contactat pe sculptorul Cristian Pântea şi cu toate că nu-şi prea putea descleşta degetele de pe bani, i-a dat 2000 de lei noi ca să-i facă un bust care să-i reprezinte chipul lui de cioban însetat de publicitate pe care el o numeşte ştiinţă şi progres (sic!). Şi i-a făcut dom’le sculptorul Pântea un ditamai bustul de circa 1,5 metri din praf de marmură albă de să zici că este leit chipul în multe colţuri preponderent obtuze reprezentat în viu de domnul profesor doctor Cutare cu care s-a procopsit Vasluiul prin anii 70.

Poate vreţi să ştiţi unde este statuia domnului prof. dr. Cutare? Nici eu nu am ştiut până nu am văzut măgăoaia la Muzeul Judeţean undeva pe rampa care duce spre laboratorul de restaurare. Cică a semnat cu muzeul un act ca să-i ţină statuia până după ce el dă colţu’ şi apoi să o pună la dispoziţia celor care îi vor face soclul. Actul spune că dacă statuia se deteriorează în vreun fel muzeul să-i plătească despăgubiri 6000 de lei noi, de trei ori cât a dat el.

Deci putem trage concluzia firească, de netăgăduit, că pe la Vaslui uneori scroafa se urcă în copac de una singură fără ajutorul nimănui. De ce se urcă acolo? Eu habar n-am. Întrebaţi-l pe dom’ profesor doctor Cutare, autor a 14 cărţi de maculatură jurnalistică magistral agramată şi beneficiar voluntar de statuie.

Reclame