Au plecat ruşii, vin americanii

Pamflet 0015

Cei care au trăit prin anii 50 poate-şi mai amintesc ritualul intonării unui imn ce nu era al nostru dar noi cu glasuri mărunţele de copii nu ne prea păsa ce spun acele cuvinte: „Republici libere-n strânsă Uniune/ Măreaţa Rusie pe veci s-a-nchegat/ Trăiască zidită prin vremi de popoare/ Uniunea Sovietică marele stat/ Nalţă-te-n glorie/ Patrie liberă/…” De pe peretele clasei ne privea cu o privire prefăcut părintească mustăciosul Iosif Visarionovici Stalin, (care mai era numit şi „părinte al popoarelor”) cum în pauză mâncam turta cu magiun pe care o aveam în traistă de dimineaţă. Eram poate prea mic să înţeleg de ce tata, declarat pe atunci chiabur, a dat două zile de băut când a venit vestea morţii marelui Stalin în acel martie din 1953.

La Iaşi în spatele Gării mari, în clădirea fostei vămi era cazarma rusească şi eu când mergeam cu tata la târg, stăteam îndelung ţinându-mă strâns de zăbrelele gardului din fier forjat şi mă uitam cum soldaţii sovietici jucau în curte un fel de popice, dar pentru doborârea popicelor foloseau nu o bilă ci o bâtă sănătoasă de vreun metru. Şi într-o zi din anul 1958 au dispărut şi aceştia. Scăpasem de ocupaţia sovietică…

Dar oare ne părea bine nouă românilor că am scăpat? Românul se obişnuise ca totdeauna să aibă străinul în casă, turc, neamţ, rus, străin să fie, străinul care să-i dicteze când să semene grâul şi drept recompensă să-i ia toată recolta, străinul care-l punea să-i înveţe limba, imnul, obiceiurile, să-şi prostitueze propriile valori naţionale, fiindcă străinul este după părerea românului, cel mai civilizat, cel mai deştept, cel mai democrat, cel mai, cel mai, şi de aceea trebuie ridicat în slăvi în timp ce-i pupă picioarele şi eventual după ce se mai emacipează puţin, fundul.

A urmat o vreme când străinii au fost complet înţărcaţi de la aceste obiceiuri şi timp de vreo 25 de ani au privit cu jind, scheunând şi curgându-le balele de pe după gard cum românii capătă încredere în sine şi vor să-i uite de jupâni necontestaţi până în 1961. Dar se ştie că în umbra pădurii creşte coada securii şi jupânii s-au întors în 1989, de data aceasta purtând jobenul unchiului Sam. Ca aperitiv i-au pus pe românii aflaţi de abia în copilăria politicii mondiale să distrugă tot ce construiseră cu sânge şi sudoare în cei 25 de ani trecuţi. Şi copiii aceştia neştiutori şi bleguţi au pus mâna voiniceşte pe baroase şi au distrus totul spre satisfacţia străinului care îşi freca mâinile de bucurie că ne-a încălecat din nou. Pe copiii naturii de prin Africa sau jungla amazoniană străinii îi încântau cu oglinjoare sau mărgele colorate, la români nu a trebuit nici măcar atât, au căzut în genunchi şi li s-au umezit ochii de admiraţie când li s-au şoptit cuvintele libertate, democraţie, egalitate în faţa legii, etc. Doar vorbe, cuvinte seci şi găunoase, atât este necesar pentru o turmă de dobitoci care se cred sau o fac pe-a deştepţii.

Că toate cuvintele acestea nu sunt decât o gogoriţă, o gogoaşă de amăgit proştii lumii au văzut foarte târziu când deja pe clădirile publice fluturau steaguri străine, când, dacă priveai pe stradă vedeai trecând tancuri americane iar prin văzduh avioane, desigur tot americane. Răul deja fusese făcut. Industria românească la pământ, oraşele pline doar de pensionari şi nepoţi iar tineretul a împuns fuga peste hotare pentru a-şi câştiga o bucată de pâine printre aceiaşi străini care acolo îşi bat joc de sufletele lor punându-i la munci grele cu plată puţină.

Azi prieteni sunt trist. Tata a murit aşteptând să vină americanii ca să ne „scape de comunişti”. Şi eu am gândit tot ca tatăl meu chiar şi o bună bucată de vreme după 1989. Dar Dumnezeu să mă ierte, dacă acestea sunt binefacerile pe care ni le pot aduce americanii, mai bine lipsă. Adică baze militare pe teritoriul ţării, tancuri pe străzi şi pe şoselele patriei, baze de rachete care să ne transforme într-o ţintă de prioritate maximă în cazul unui conflict armat, bani mai mulţi cheltuiţi din sărăcia noastră lucie pentru înarmare, adică bani pentru ca uzinele morţii din SUA să lucreze la maximum şi să producă mai multe bombe şi rachete necesare uciderii nenorociţilor care încă nu s-au antrenat să alerge din calea armatei americane mai iute decât glonţul.

Am văzut cu ochii mei ocupaţia rusească, oare de ce sunt condamnat s-o văd şi pe cea americană? Oare când România va reveni să fie doar a românilor? Şi ca să fiu sincer parcă mi se păreau mai umani cei din armata rusească decât malacii americani, mândri şi înfoiaţi ca nişte curcani pe când la intelect sunt proşti bâtă. Oamenilor li s-ar face părul măciucă dacă ar asista la o oră de instrucţie a acestei „armate” americane de criminali care sunt puşi să strige în cor până la epuizare: „Kill, kill!”, adică „Ucide, ucide”. Asta au fost învăţaţi asta vor face pe unde vor merge, uciderea oamenilor nevinovaţi din alte popoare. Şi Billiboy (pe româneşte Belibou) mă tot întreabă de ce sunt trist fiindcă trăiesc acum în democraţie, de ce nu gust din plin valorile occidentale având în vedere că am avut o copilărie frustrantă ca fiu de chiabur şi apoi nu am fost niciodată membru de partid.

Vă spun dar mai întâi staţi să închid fereastra fiindcă intră fumul şi praful de la şenilatele americane care trec din nou pe strada mea, spre dracu’ să-i ia.

Statuia libertatii

Reclame