La bârfă cu cântăreaţa cheală

Pamflet 034

La judecătorie se prezintă un cuplu de ardeleni în proces de divorţ. Este întrebată întâi ea, cea care introdusese acţiunea de divorţ, de ce vrea să divorţeze. „Onorată instanţă eu vreau să divorţez că de trei ani m-am măritat şi sunt tot fecioară. El ori nu ştie, ori nu vrea, ori nu poate.” Este întrebat pârâtul care răspunde tărăgănat aşa cum îi stă bine ardeleanului: „Păi onorată instanţă, eu şi ştiu, şi vreau, şi pot, dar mă gândesc de ce atâta grabă?”

Ardeleanul din povestirea de mai sus o luase „pas cu pas” cum o mai luase şi altul mai recent pe miriştea politicii şi în primul an după o gândire intensă a ajuns la concluzia că „ştie” cum se face treaba, în al doilea an după o gândire şi mai intensă, plus exerciţii zilnice de călire a voinţei a ajuns la concluzia că „vrea” să facă treaba, în al treilea an urmărind cu atenţie anumite manifestări sexuale specifice pe care le simţea ca un imbold din când în când aproximativ trimestrial, a ajuns la concluzia că „poate” să-i facă nevestei sale lucrul acela dar în al patrulea an când voia să treacă decisiv la execuţia „lucrului bine făcut” nevastă-sa dăduse deja divorţ dorind să schimbe cocoşul.

Poate că nevastă-sa nu era ardeleancă sută la sută ca să mai aştepte şi de aceea se ajunsese la un asemenea deznodământ numai în trei ani.

Mi-am amintit de păţania ardeleanului citind ieri o carte care s-a umplut ciudat, explicabil doar prin abjecţii de natură fanariot-dâmboviţeană de premii precum cotarlele comunitare de purici. În carte este vorba tot de un ardelean care-şi povesteşte rar şi poticnit viaţa sa până pe la 55 de ani şi cum avea să fie numită cartea ardeleanului decât „Pas cu pas” vrând să arate cum se poate ajunge în zona „lucrului bine făcut” făcând câte un pas doar la un anumit număr de ani. Din carte se desprinde ideea clară că individul poate fi declarat neîndoielnic un  ardelean autentic şi acest lucru se poate demonstra cu propriile-i cuvinte scrise în carte. Spune că şi-a cunoscut nevasta pe când avea 22 de ani şi a iubit-o de la început continuând s-o iubească şi azi tot la fel după 32 de ani de căsnicie (bravo lui, cinste lui, cinste ardeleanului!).

Deci ardeleanul nostru spune că s-a îndrăgostit lulea (se ştie încă din vechime că neamţul şi luleaua sunt nedespărţiţi) la 22 de ani şi s-a căsătorit după un timp chiar cu femeia de care se îndrăgostise. Dar vedeţi dvs. el era ardelean şi de aceea s-a comportat ca atare. Cât credeţi domniile voastre c-a clocit bravul nostru ardelean iubirea sa arzătoare de la primele manifestări ale iubirii până şi-a trecut mireasa pragul casei căsătorindu-se legal cum era pe atunci la Consiliul Popular? Vedeţi că n-aţi ghicit? Nu două zile sau două săptămâni cum se întâmplă la tinerii prinşi în focul dragostei în alte părţi ale ţării, ci şapte ani! Da stimabililor, şapte ani bătuţi pe muchie a tot studiat problema întorcând-o şi pe faţă şi pe dos, deci iubire de la 22 de ani şi căsătorie la 29 de ani. Acesta da ardelean, a avut timp suficient să se gândească dacă ştie, dacă poate, dacă vrea şi de abia apoi să treacă la „ probe tehnologice” după obiceiuri din ălea nemţeşti. Ce credeaţi dumneavoastră? Astea durează, dar se încadrează numai după părerea domniei sale perfect în logica „lucrului bine făcut” din cadrul acţiunii numite codat „Pas cu pas”.

Deci acum ne-am lămurit, personajul este curat ardelean care întâmplător nu a avut „ghinion” şi a ajuns mare sculă pe bascula naţională iar printre primele acţiuni a fost aceea să scoată în stradă printr-o carte toate mizeriile vieţii sale anoste de individ trăind într-un „burg” transilvan. Este de acum cunoscută obedienţa anumitor indivizi din medii intelectuale dintre cele mai înalte care au un pronunţat caracter de linge blide, de căţeluş de odaie care „face frumos” pentru stăpânii săi politicienii cu speranţa continuă că o să-i cadă şi lui sub masă firimituri de la chiolhanul lor. Şi pentru a atrage atenţia asupra lor fac tot felul de giumbuşlucuri ca de exemplu pe timpul lui Băsescu au propus ca acesta să devină membru al Academiei Române. Şi ce dacă n-avea operă? Barak Obama din postul de primul criminal al planetei nu primise Premiul Nobel pentru pace (!?!) de la o academie mult mai titrată decât cea română? Deci se poate, nu-i aşa? Tupeul, pielea groasă şi obedienţa sunt caracteristici de bază ale unor indivizi dintre aceştia care au puterea de a acorda un mare premiu. Băsescu o fi cum o fi, dar prost nu este, aşa că i-a trimis pe pupincuriştii academici la plimbare ceea ce Obama nu a făcut-o fiindcă un american sadea ia tot ce-i pică în lăboi. Totuşi se mai miră şi azi cum de a  primit el premiul.

Se pare că în România cel mai uşor se prăseşte pupincurismul şi nu unul subtil, sustenabil până la un anumit nivel într-o societate bazată pe interese, ci pupincurismul grosier, păstos, greţos, agresiv care caută să impună regulile sale într-o societate şi aşa coruptă. Pupincuriştii contemporani au căutat şi au reuşit să pună mai ales literatura ca femeie de serviciu la feţele mizerabile ale unor personaje politice. Dacă nu sunteţi de acord cu mine vă rog să-mi explicaţi şi mie neştiutorul cum de o carte autobiografică anostă scrisă la modul pompieristic numită „Pas cu pas” a primit premiul Mihai Eminescu pentru poezie (?!?). Este normal că se profită de faptul că Mihai Eminescu nu poate protesta, dar oare nimănui nu-i este milă că se răsuceşte în mormânt de oroare că se foloseşte numele său pentru aducerea la îndeplinire a unei operaţii pupicuristice?

Desigur că pupincuriştilor nu prea le pasă de Eminescu sau de alţii ca el când au descoperit cu imensă bucurie că un personaj ajuns „sus” este extrem de sensibil la pupăturile ce i se fac în zonele dorsale. Şi s-au pus nene pe pupat şi mozolit. Premii peste premii, premiu pentru omul anului, premiu pentru carte bestseller pentru „Pas cu Pas”, premiul Eminescu pentru poezie pentru aceeaşi carte şi altele au început să curgă. Şi individul cu o mentalitate bine închistată de lefegiu strânge banii cu amândouă mâinile până va primi ca premiu şi lopata necesară. Păi numai cartea „Pas cu pas” s-a tipărit în 130.000 de exemplare, la numai 10 euro cartea avem dintr-un foc 1.300.000 de euro adică salariul unui  preşedinte al României pentru vreo 90 de ani.

Şi fiindcă sunt precedente de pe timpul lui Nea Nicu Împuşcatu’ au şi început să apară epitetele pupincuristice supreme ca: primul bărbat al ţării, prima doamnă a României, urmând ca să apară şi celelalte precum primul constructor al ţării, primul miner, primul fizician de renume mondial, prima academiciană, primul vânzător de rahat cu apă rece, etc…

_rugaciune cu text

Să nu întrebaţi în ce este tare primul bărbat al ţării fiindcă se şopteşte pe la colţuri că este tare în… fizică (dar ce v-aţi închipuit doamnelor şi domnişoarelor? Doar în fizică.)

Uite aşa ne-am luat cu vorba dragi cititori şi nu l-am observat pe Eugen Ionescu nemuritorul întrebându-mă pe mine, muritorul de rând:

„Cântăreaţa cheală tot aşa se piaptănă?” Îi răspund scurt şi la obiect. „Tot aşa.”

Reclame

2 gânduri despre „La bârfă cu cântăreaţa cheală

  1. Dacă se sapă zi de zi la rădăcina unui stâlp, până la urmă poate cădea pe o parte…

Comentariile sunt închise.