Pac-pac mioritic!

Pamflet 039

Vecinul meu de palier, mare amator de bere, vin şi neapărat ceva garnitură de spirtoase, fost brav proletar şi muncitor pensionat prematur de la o fostă fabrică socialistă, azi lipsă la apel din industria românească, plângea neconsolat şi foarte bine băut pe umărul nevestei lui care-l căra trudnic spre casă: „S-a terminat, domnule, s-a dus naibii tineretul românesc! Nu mai avem tineri, gata!“. Ca să-l contrazic, nu prea aveam cum fiindcă vecinul e ager şi poate să-ţi dea rapid laba la ochi dacă-l scoţi din ţâţâni, dar măcar pentru liniştea mea consider că aş putea la o adică să-i aduc argumente contra suficient de puternice pentru a-i zdruncina credinţa asta.

Puteam să-i arăt în poze sau pe sticla televizorului Hipopotamul Tăcut ajuns în funcţie de şef de stână mioritică supranumit de cunoscători Johannis I-ul von Tilişca care a ajuns în înalta funcţie adus cică de tineret pe Internet (na că şi rimează!). Aşa este, fiindcă majoritatea tineretului din ziua de azi de cum a reuşit să înveţe tabla înmulţirii cu doi, sau în mod excepţional chiar cu trei, întreabă încotro este vestul şi împung fuga peste graniţă ca să rânească bălegarul la fermele din Germania, să culeagă căpşuni, cireşe sau struguri în Spania, să şteargă de rahat la fund bătrâni prin Italia, iar când este vorba de a vota pe cei care urmează să ne conducă ţara se tâmpesc pe loc şi aduc la conducere cele mai mari lepre care să ne dirijeze eficient direct spre sapa de lemn. De cum trec graniţa şi cei mai analfabeţi români născuţi, crescuţi şi educaţi pe la Pocreaca sau Cucuieţii din Deal, devin liberali ca şi cei care în secolul XIX învăţau la Paris cum să-şi înnoade cravata, să joace cărţi şi dansurile de salon.

Oare totdeauna a fost tineretul aşa? Unii vor să demonstreze că tâmpenia aceasta a tineretului în mare parte este congenitală fiindcă şi prin 1947, 1948 cam tot aşa se întâmpla pe ici pe colo la o mică parte din tineri fiindcă majoritatea se duceau voluntari în detaşamentele de brigadieri să construiască o ţară pe care să o distrugă peste ani alde Coposu & Comp. veniţi la rândul lor pe tancurile şi avioanele americane după ce plecaseră tancurile şi avioanele ruseşti.

Noua propagandă pentru tineri cică vrea să fixeze vizual fapte istorice produse de tineri imediat după Cel de al doilea Război Mondial. Şi s-a făcut un film. Un film făcut de nişte necunoscuţi atât de iluştri încât ar fi de mirare să-i recunoască după nume măcar părinţii lor. Filmul se numeşte: Portretul luptătorului la tinereţe, apărut în România anului 2010. Regia: Constantin Popescu. Care Popescu? Ăla, un Popescu oarecare. Cine oare îşi mai aminteşte şi de ceilalţi complici de a fi produs acest film fiindcă aşa cum nici de regizor, nici de scenarist, n-a auzit nimeni, nici de ceilalţi nu s-a împiedicat vreodată careva prin ţara aceasta. Ce vrea să spună filmul acesta privitor la tinerii români din perioada postbelică.

Este un film din acestea modern, un film pe care poţi s-l vezi şi de o sută de ori că tot să nu-l ţii minte. E un film din acela , care n-are muzică, n-are happy-end, n-are vedete, n-are romantism, n-are nici măcar scene de mutarea fălcilor, de şuturi în fund, bătăi cu frişcă, şi ce mai tura-vura, n-are nici măcar scenariu, adică mai pe româneşte, n-are de nici unele. Filmul acesta nesărat vrea cică să povestească profanilor din ziua de azi povestea rezistenţei anticomuniste din munţi. I-auzi colo bre! Vor să ne asigure că am avut şi de asta fiindcă ciumă, râie şi holeră avusesem la timpul potrivit.

Dar vă rog, faceţi un pic de linişte să ne uităm la film ca să vedem ce fac băieţii aceştia de pe ecran la care se observă clar că şi-au lăsat pentru vreo oră blugii la vestiar ca se joace un pic de-a pac-pac pe dealuri. Povestea este înfiorător de anostă şi de seacă, se trece aşa rapid ca pentru a bifa într-un carnet: foame, luptă, hăituială, trădare, tortură, moarte, iar pentru cei care supravieţuiesc, ciclul se reia, foame, luptă, hăituială, trădare, tortură, moarte, dă-i şi luptă, şi pac-pac, etc. etc.

În fond nimic deosebit de ceea ce jucam noi în copilărie la ţară printre păpuşoaie, adică de-a „hoţii şi vardiştii“ în care niciodată nu ştiai cine va învinge, deoarece la vârsta ceea nu prea ne omoram noi cu etica, cum nu se omoară nici cei din film. Regizorul cu o perseverentă neîndemânare demnă de toată lauda (unii ar spune, demnă de o cauză mai bună), a renunţat la tot ce ar fi putut să facă dintr-un astfel de subiect, un film care s-ar putea denumi la modul onorabil, film. Probabil este rezultatul normal după o noapte de beţie cruntă cu ciracii săi, care cică au realizat filmul.

Personajele lui sunt nişte pârliţi de bursieri, care fiindcă nu se inventaseră pe plaiurile mioritice drogurile au fugit de la şcoală şi într-un moment de rătăcire au luat calea codrului, exact pe dos de cum au păţit şi cei care mai anul trecut l-au votat pe Johannis I-ul von Tilişca , şi acum se bat cu capul de pereţi, mulţi dintre ei făcând foamea pe meleaguri străine în marea democraţie postdecembristă.

Prăpădiţii de bursieri ajunşi noaptea pe câmp fără mămicile lor sunt speriaţi ca nişte miei la tăiere, nu văd nici o cale de ieşire din situaţia în care s-au băgat singuri, ar vrea chiar să evadeze cumva chiar din propria lor soartă, dar nu mai au cum. Iar în compensaţie nici personajele negative nu sunt mai breze, înrăiţii criminali comunişti, pe care după părerea autorilor filmului, ar trebui să-i urâm din inimă: tot cel mai omenesc sentiment, frica îi mână şi pe ei în luptă (vorba poetului). Frica de repercusiuni, de superiori, frica de a nu greşi, frica de nu se „abate de la linia dreaptă a partidului“.

Multora, filmul le lasă impresia de cal scăpat din hăţuri, ştim cu toţii ce se poate întâmpla cu călăreţul, dar spuneţi cum să-l oprim? Mai bine, vorba ăluia, nu-ncercăm. Cică e vorba de munţii Făgăraş, versantul nordic (că pe cel sudic erau alţi bursieri).

Mi s-a făcut milă şi n-am mai recomandat filmul acesta vecinului meu, fiindcă ar fi trebuit să-i explic eu ce-a fost aia numită rezistenţa anticomunistă şi cu se mânca la vremea aceea, fiindcă el n-ar fi văzut în film decât cum băieţii ăia din sărmana gherilă românească, nu fac în film nimic concret, se fâţâie pe coclauri şi mai scot câteodată din pistoale câte un pac-pac, doar când sunt prea stresaţi de nenorociţii ăia de comunişti.

Prin 1995 am stat de vorbă cu un fost colonel de securitate acum pensionar care după spusele lui luptase împotriva „bandiţilor” din munţii Făgăraş. Vă rog să mă credeţi, povestirile lui erau mult mai pline de culoare şi ar fi explicat unui profan mult mai pe înţeles cum devine cazul cu această „rezistenţă”. Oare de ce regizorul acestei mizerii de film nu l-a luat drept consultant?

Dar nu asta este problema, ci durerea noastră cea mare trebuie să fie completa degringoladă a filmului românesc, film ce se ocupă mai toată ziua de rahaturi politice, cu ochii sticlind la premii luate aiurea prin ţări străine unde cinefilii văd în filmografia românească de azi ceva inedit, asemănător cam cu ceea ce văd în filmele cu papuaşi. Şi de mirare mai lipesc câte un premiu pe fruntea papuaşului din România. Doamne, şi când mă gândesc eu, ce filme se făceau odată în ţara asta, mă apucă jalea!

Acesta a fost filmul cu tineretul aşa cum ar trebui să fie văzut de cei din ziua de azi. Jalnic, foarte jalnic, nu-i aşa Măria Ta Johannis I-ul von Tilişca ? Ce zici de tineret? Te mai votează?

Dacă te mai votează, aşa le trebuie!

Reclame

Un gând despre „Pac-pac mioritic!

  1. Îmi amintesc că trecuseră vreo 50 de ani de la Marea Revoluție din Octombrie și rușii tot mai frământau subiectul în filme și literatură. Din lipsă de inspirație, tinerii creatorii români scormonesc în trecutul comunist al țării, unde cred că vor găsi subiecte majore, cu încărcătură istorică ce se vinde în aceste zile pe faleza mediei TV. Imită pe ruși, în lipsă de alte subiecte mai greu de găsit. După mine, rezistența din munți a fost un sacrilegiu, un act nebunesc fără nici o șansă de izbândă! Nu reușiseră nemții să învingă pe ruși (cu mașina lor uriașă de război și cu bomba atomică în curs de finalizare! Ce speranțe aveau haiducii români? Să ducă un război de partizanat ? Să rămână în istorie ca niște eroi? Că și astăzi istorici români impută politicienilor că românii s-au retras din Basarabia fără să tragă un foc de pușcă (un fel de gol de onoare), chit că gestul ar fi costat viața multor ostași!…
    N-am văzut filmul și nici nu aș vrea să-l văd. Nu știu cine a dus la moarte atâția tineri români în rezistența din munți, în numele dragostei de țară! Dar știu că s-a ucis dragostea față de om! Se imita partizanatul rusesc? Da, dar acela avea milioane de luptători în spatele Uralilor!
    Cât despre Iohanis, neamțul rege în București, e plecat din nou într-o excursie prin cele țări străine. Ponta adună bani pentru săracii României și el îi părăduiește în acte de protocol!
    Atât pentru astăzi!

Comentariile sunt închise.