Statuia lui dom’ profesor doctor Cutare sau cum s-a urcat scroafa-n copac

Cică în una din zilele glorioasei guvernări aşa zise democratice, zile binecuvântate şi aghezmuite cu băuturi corespunzătoare asezonate cu tipul de eveniment de către însuşi Marele Jupân de la Cotroceni, Traian I-ul de Murfatlar, într-o Policlinică, sau mă rog, în ce a mai rămas din clădirea vechii policlinici comuniste după aplicarea corespunzătoare a democraţiei, intră două reprezentante ale fostei etnii ţigăneşti, botezate peste noapte etnie romă, ca să ştie „tot mapamondu’ că ei provin dă la Traian şi Dăcebal, adecă dă-n Roma şi dă aceea să numesc romi”. Cu fustele creţe, viu colorate fluturând, intră pe holurile înţesate cu bolnavi, vorbind tare în limba lor, devenită după 1989 limbă internaţională, şi printre cuvinte spărgând de zor seminţe de floarea- soarelui, scuipând cojile pe unde se nimerea. Au mers glonţ la laboratorul de analize. Au intrat şi fără să dea măcar bună ziua, una întreabă pe asistenta ce le ieşise în întâmpinare:

„Ascultă fă, aicea şade doctorul care gâceşte în pişat?”. Asistenta le-a răspuns politicoasă: „Aici este laboratorul de analiză a urinei, dar domnul doctor, momentan lipseşte”. La care balaoacheşa după ce mai scuipă câteva coji de seminţe (fiind foarte politicoasă, nu direct între ochi, ci undeva puţin pe alături) îi pune în vedere: „Noi o să plecăm fă, pentru că mai avem neşte alte afaceri dă termenat, dar când vine  doctoru’   spune-i   că l-au   căutat două DOAMNE”.

Poate eu cu memoria prea încărcată de vremuri nu-mi mai aminteam de chestia asta, despre care vecinul meu de la patru jură cu mâna pe halba plină că s-a întâmplat de-a adevăratelea, dacă nu aş fi observat cum fenomenul acesta de autoevaluare şi autovalorizare (unii insinuează că de fapt acesta este – în sfârşit! – materializarea fenomenului de urcare a scroafei în copac, fenomen prezis de multă vreme de către proorocii specialişti în scroafe urcătoare) capătă din ce în ce mai mult amploare. Şi dacă măcar ar exista ca o stare de fapt inofensivă, nu ar fi nimic, dar câte o hahaleră oarecare după ce s-a autoevaluat şi a ajuns la concluzia că el e o mare sculă pe bascula contemporană a Vasluiului şi mai ales dacă şi vreo câţiva ciraci plătiţi din umila lui zgârcenie declară public chiar în scris cu subiect şi predicat că avem de-a face cu un geniu, dracul ne-a luat. Individul cu pricina prinde un soi de mişcorici nemaipomenit, încearcă să se insinueze cu tot dinadinsul în gârba noastră, cum zice românul, îl dai afară pe uşă, el intră pe fereastră, îl arunci o dată cu zoaiele la canal, el intră pe horn, numai şi numai ca să recunoşti că într-adevăr el este doctor şi geniu, să-l iei în seamă şi să îl tratezi ca atare.

Fiindcă diplome de genii nu se dau a făcut ce-a făcut şi a devenit doctor, nu din cei cu siringa, Doamne fereşte, fiindcă dacă bagă acul în cineva îi lasă copiii orfani, ci doctor în dracul ştie ce fiindcă şi el de abia îşi mai aminteşte vag în ce este doctor dar îşi scrie titlul acesta cu orice ocazie şi ţine neapărat ca interlocutorii să-l numească dom’ profesor doctor Cutare.

Fiind din fire lacom, hapsân şi avar a strâns cu amândouă mâinile bani albi pentru zile negre dar asta nu l-a mulţumit, a început să-l îmboldească cu băţul printre gard nevoia de posteritate, adică vezi matale, viitorimea vasluiană să ştie ce mare geniu a fost el şi de aceea într-o bună zi a luat hotărârea: „Îmi fac statuie.” L-a contactat pe sculptorul Cristian Pântea şi cu toate că nu-şi prea putea descleşta degetele de pe bani, i-a dat 2000 de lei noi ca să-i facă un bust care să-i reprezinte chipul lui de cioban însetat de publicitate pe care el o numeşte ştiinţă şi progres (sic!). Şi i-a făcut dom’le sculptorul Pântea un ditamai bustul de circa 1,5 metri din praf de marmură albă de să zici că este leit chipul în multe colţuri preponderent obtuze reprezentat în viu de domnul profesor doctor Cutare cu care s-a procopsit Vasluiul prin anii 70.

Poate vreţi să ştiţi unde este statuia domnului prof. dr. Cutare? Nici eu nu am ştiut până nu am văzut măgăoaia la Muzeul Judeţean undeva pe rampa care duce spre laboratorul de restaurare. Cică a semnat cu muzeul un act ca să-i ţină statuia până după ce el dă colţu’ şi apoi să o pună la dispoziţia celor care îi vor face soclul. Actul spune că dacă statuia se deteriorează în vreun fel muzeul să-i plătească despăgubiri 6000 de lei noi, de trei ori cât a dat el.

Deci putem trage concluzia firească, de netăgăduit, că pe la Vaslui uneori scroafa se urcă în copac de una singură fără ajutorul nimănui. De ce se urcă acolo? Eu habar n-am. Întrebaţi-l pe dom’ profesor doctor Cutare, autor a 14 cărţi de maculatură jurnalistică magistral agramată şi beneficiar voluntar de statuie.

Meridian vasluian 2

Senzaţional!

Dom’ prof. dr. Cutare descoperă VMMDDC

 

Nu se va şti niciodată cum ar fi decurs viaţa socială a Vasluiului dacă n-ar fi apărut pe firmament dom’ prof. dr. Cutare marele om de ştiinţă de reputaţie vasluiană (başca trei sferturi din Gura Bustei şi aproape douăzeci de case din Muntenii de Jos) care nu are altă ambiţie decât să rupă gura târgului cu descoperirile sale pe care (doar în parte) le publică într-o amărâtă de fiţuică extrem de colorată şi anostă. Dar asta nu impietează de fel avântul curat proletar al susnumitului prof. dr. ce are ca model o ilustră înaintaşă care tot aşa de isteaţă era şi avea titlul de prof. dr. docent, savantă de reputaţie internaţională dar care deşi chimistă a murit intoxicată cu plumb la Târgovişte în 1989.

A rămas cică el ca să continue cercetările de savant mai departe fiindcă  de când e lumea, lume se ştie că titlul de doctor într-o ştiinţă presupune că eşti savant în ramura respectivă. Nu a descoperit ceva în materie de codoi (CO₂) ca renumita savantă dar s-a remarcat mai anii trecuţi în cercetarea fenomenului VMMDDC, fenomen la care a adus contribuţii importante sperând ca în felul acesta să ia Premiul Nobel la zootehnie. Cum, adică nu este asemenea premiu? Păi se poate? Staţi numai să apară tipărite rezultatele cercetărilor sale şi veţi vedea cum se va institui urgent şi premiul iar el v fi primul care-l va lua.

Sunt aproape sigur că nu ştiţi ce este fenomenul  VMMDDC fiindcă cercetările s-au făcut într-un secret deplin la ferma de vite pe care şi-a cumpărat-o la Ivăneşti tocmai în acest scop, de a împinge înainte şi bolovanul ştiinţei vasluiene pe lângă bolovanul cultural fapt pentru care se laudă pe toate mijloacele de mass-media, ziar, radio, televiziune şi în viitor se preconizează să fie auzit şi la calorifer. Din surse demne de încredere am aflat ce înseamnă VMMDDC, o să vă şoptesc şi dvs. dar vă rog foarte mult să nu mă daţi în vileag că v-am spus eu fiindcă tipul are sindromul secretomaniei. Distinsul prof. dr. Cutare a dat lovitura şi a aflat de ce Viţelul Mort Mai Dă din Coadă (VMMDDC). Asta este cheia de boltă a cercetărilor sale asidue ca savant din ultimii ani. Aşa doar ca un mezelic, mai deunăzi a mai descoperit ceva interesant şi extrem de greu de depistat. A descoperit încă o specie pe cale de apariţie (nu de dispariţie, că la el toate sunt pe dos!). Ca un adevărat savant ce este i-a dat şi nume, l-a numit NIMENI. Sunt unii cârcotaşi care vor spune că domnul prof. dr. o fi dat sigur în fandaxie şi atunci potrivit conului Leonida „şi nimica mişcă”.  Cam aş crede şi eu că aşa s-o fi întâmplat fiindcă a şi dat semnalul descoperirii sale în fiţuica aia colorată la care cică e director plângându-se că fiara aceasta denumită de el NIMENI folosind un procedeu de ninjutsu numit pamflet a sărit direct la beregata sa preţioasă de cercetător în nimeni şi nimic băgându-l în final cu botul într-o baltă (?!?) ca un adevărat băltăreţ. A repetat mai de multe ori cuvântul baltă în semnalarea aceasta încât ne întrebăm ca nişte adevăraţi creştini iubitori al aproapelui ce suntem dacă a scăpat de acolo sau ne bolboroseşte în continuare de pe fundul bălţii.

Şi ca lumea să-l creadă că a descoperit pe NIMENI, dă şi unele semnalmente ale fiarei. Cică „este şontorog şi are mustăţi” (nu a precizat câte perechi, dar cred că trei, patru perechi o fi având, fiindcă doar oamenii au numai mustaţă). Acest NIMENI se pare că l-a călcat exact pe bătătura de la piciorul cu care scrie literatură fiindcă altfel nu ar fi ţipat aşa de tare. Totuşi, ca o circumstanţă atenuantă pentru el, se vede că are ceva suflet bun fiindcă îl căinează pe NIMENI că este şontorog şi în consecinţă nu poate folosi picioarele la scris precum domnia sa care le are pe amândouă apte să continue mâzgălirea de maculatură în continuarea celor 14 cărţi cu care se laudă pe toate tonurile posibile. Probabil că NIMENI foloseşte capul în procesul de creaţie şi nu picioarele ca dom’ prof dr. Cutare ceea ce pentru dom’ cercetător constituie dovada clară că prezintă o infirmitate.

Vă spuneam că la ora aceasta „pohta ce pohteşte” este să ajungă membru al Uniunii Scriitorilor din România numai că deocamdată se plânge că ăia de la Uniune nu ştiu la ce să-l încadreze fiindcă se iau în consideraţie doar cărţile de poezie, proză, teatru şi alte specii literare pe când maculatura ziaristică în care se pot găsi destule pasaje în care s-a pus virgulă între subiect şi predicat nu-şi au locul. Şi dumnealui acum se scociorăşte la buzunar poate, poate va putea cumpăra şi acest titlu se scriitor aşa cum a făcut cu altele. Vom trăi şi vom vedea dacă se va întâmpla şi minunea aceasta. Deocamdată dom’ prof. dr. Cutare savantul nostru vasluian e dus în insula Bora-Bora să descopere priculiciul cu moţ pătrat. Cineva spunea că nu e dus fiindcă l-a văzut ieri pe stradă. Eu vă spun precis că e dus. E dus… cu capul!

Baba şi revista

Prin anul 2000 la o emisiune de la televizor o duducă realizatoare de programe stătea de vorbă  cu poeta Nina Casian care povestea despre un interviu de al ei dat pe perioada socialistă a României undeva printr-o ţară occidentală, ţară care şi pe atunci se afla în mult prea slăvitul regim capitalist. Printre alte întrebări care i s-au pus a fost şi întrebarea cheie pentru vremurile dintotdeauna (care s-ar traduce: în vremurile de atunci, de acum şi din viitor): cum îşi câştigă pâinea cea de toate zilele. Au urmat două nedumeriri. Prima a intervievatei care s-a mirat foarte că i s-a pus o asemenea întrebare ce părea fără sens ea fiind poetă recunoscută, membră a Uniunii scriitorilor din România având în felul acesta o existenţă asigurată şi a doua a nedumerire a fost al realizatoarei interviului care nici în ruptul capului nu-i venea să creadă răspunsul. La întrebarea cum îşi câştigă existenţa zilnică Nina Casian a răspuns că este scriitoare la care imediat a venit întrebarea următoare: „Bine, bine, asta înţelegem noi dar cu ce trăiţi?”. De unde se vede că a apărut un impas. Cea care realiza interviul nu-i venea să creadă nici în ruptul capului că există o societate pe lumea aceasta unde se poate trăi din scris iar Nina Casian nu se prea întrebase cum îşi câştigă pâinea zilnică scriitorii din capitalism. Este departe de mine intenţia de a ridica în slăvi un regim represiv în ceea ce priveşte orice formă de exprimare a opiniilor personale cum era atunci la noi, dar de abia în zilele noastre când am „construit” şi noi tot într-o veselie capitalismul în ţara noastră, vedem cu stupoare, cu durere şi de cele mai multe ori cu ruşine în ce situaţie au ajuns nu numai scriitorii din epoca noastră prezentă ci reprezentanţii culturii în general.

Într-o perioadă când vedete sunt nişte „paraşute” care nu lucrează nicăieri, nici nu au lucrat vreodată îşi expun pe ecran nişte sâni bine umpluţi cu silicon, nişte buze umflate cu botox de parcă ar fi luat toată săptămâna numai pumni în gură şi dintre care multe sunt convinse că Scrisoarea III-a   a scris-o Guţă, Salam sau Adrian Puradelu Minune, iar actori mari care au adus faimă scenei româneşti departe peste hotarele ţării sunt siliţi să apeleze la expediente pentru a-şi câştiga cât de cât nişte bănuţi pentru o pâine şi-o legătură de ridichi. Nu pot uita cazul lui Sandu Sticlaru care a fost nevoit să-şi deschidă în bazar un mic atelier de făcut chei de yale.

În capitalism este clar, nimeni nu are nevoie de cultură ci doar de ceea ce aduce bani. Asta este problema de bază. Se ştie că niciodată cultura nu a adus bani şi de aceea a ajuns acum cenuşăreasa societăţii.

Avem scriitori buni, unii chiar geniali dar glasul lor nu poate fi auzit nefiind preluat de mijloacele de diseminare a culturii în rândul maselor. Apar pe ici-colo diferite publicaţii unele de valoare naţională sau internaţională dar acestea sunt urgent reduse la tăcere de lipsa de fonduri.  Şi în plus a apărut şi un imens curent de tâmpenie curat parcă de extracţie proletcultistă acela de localism cultural adică fiecare comunitate să-şi aibă propria sa revistă de cultură în care vor fi publicaţi doar cei din localitate sau din zona respectivă. Sunt adesea primari care mai finanţează pentru un număr câte o publicaţie locală, publicaţie despre care nici măcar cei din localitate nu au habar. Revistele mari care au rămas de pe timpuri, în majoritate, au devenit „reviste închise” adică fiecare are un anumit număr de autori pe care-i publică şi cu asta basta, alţii pot să bată la poarta lor şi cu buzduganul şi nu vor avea niciodată acces.

Dar să ne întoarcem să vedem care este atitudinea celor care diriguiesc din posturi înalte viaţa socială a judeţelor. Mai anul trecut,  redactorul-şef de la o revistă  de literatură care într-un fel adusese o oarecare faimă judeţului fiind cunoscută chiar şi dincolo de hotarele ţării, a apelat la cel mai mare jupân (baron?) din capul judeţului care din postura de ditamai preşedinte al Consiliului judeţean a dat un răspuns stupefiant: „Domnule eu nu am timp de prostii, să cheltuiesc 500 de lei pe tipărirea unei reviste când numai medicaţia unei babe de la Ghermăneşti costă judeţul 2000 de lei pe lună”. Eu încă uimit ce-aş putea zice?

Ce să fac dacă mama m-a făcut un tip foarte înţelegător de felul meu, tolerant, împăciuitor, ce mai încolo, încoace, un fel de mama răniţilor. Şi de aceea ascult orice of şi caut metode de îmbărbătare pentru cei care au căzut în butoiul cu melancolie sau şi mai rău, Doamne fereşte! Dar sunt şi chestii pe care nu le înţeleg şi pace şi atunci începe să mă râcâie pe undeva îndoiala că lumea aceasta este cea mai dreaptă dintre lumi doar fiindcă a fost descoperită de democraţia americană care i-a democratizat amiabil şi pe alţii (cu tunul, tancul şi racheta).

Onorabilul din fruntea judeţului fiind înainte de 1989 un brav inginer zootehnist acum gândea tot la fel. Eu nu am nimic cu baba ceea care se pare că este din sat cu stimabilul, trebuie şi ea să atingă suta de ani planificată pe plan local dar ce are de-a face asta cu revista. Oare se poate pune în balanţă? Şi uite aşa revista a murit iar baba trăieşte bine mersi! Eu zic doar că bine ar fi fost ca să fi trăit amândouă. Dumneavoastră ce ziceţi?

Mizerie Made in Occident

Câtă mizerie omenească poate să regurgiteze unii mâncători de rahat occidental poate să ne-o demonstreze un anume Cristian Ghinea, un quasinecunoscut dus sau poate adus cu pluta de prin gunoaiele americane. Să nu credeţi că tipul se ia de chestii politice stringente la ora aceasta în lume ci îşi bagă râtul direct în evenimentul atât de aşteptat de sportivi timp de patru ani: Olimpiada de iarnă. Şi tipul se dezlănţuie ca o potaie în călduri, chelălăie, mârâie, cârâie se dă cu fundul de pământ ca să atragă atenţia asupra sa că prestează şi el cu entuziasm la picioarele stăpânilor săi. Nu cu Olimpiada are ce are tipul ci zice dumnealui că Rusia îl arde la lingurică. Cum să îndrăznească Rusia să organizeze o Olimpiadă? Cum de s-au dus atâţia şefi de stat şi de guverne la Soci? Cum de este atât de fastuoasă şi bine organizată? Şi parcă auzi cum pitecantropul oftează după acea Olimpiadă de vară din 1980 când SUA a dat dovadă de o măgărie fără de seamăn şi nu a participat la Olimpiada de la Moscova ci şi-au organizat propria olimpiadă cu ciracii lor de atunci. Noi ca tot românii imparţiali am fost şi colo şi colo să nu se supere nimeni. Spune el că „Rusia este o ţară al cărei buget depinde de exportul de petrol şi gaze” (spre deosebire de SUA care  este o ţară al cărei buget depinde de exportul de arme şi moarte, spunem noi). Ia te uită că politologul acesta din precambrian a descoperit secretul lui Polichinele! Ptiu să nu-i fie de deochi! De parcă Arabia Saudită şi toate ţările din golf ar trăi de pe urma exportului de nisip! Nu-i aşa domnu’ Ghinea? Cam cât mai ia Qatarul pe tona de nisip? Se plânge musiu Ghinea că Rusia a băgat în Olimpiada asta cincizeci de miliarde! Asta înseamnă că i-a avut, că de unde nu-i, nici olimpiadă nu se face (ca la noi). Mai că-mi vine să plâng de milă acestui Ghinea când văd cum se uită la bugetul cheltuit de parcă i-ar fi dat din buzunarul său găurit de român ajuns la mila străinilor.

Mai la vale în articolul său individul îşi face probleme ce s-ar întâmpla dacă vreo probă ar fi câştigată de vreun sportiv gay şi lansează o duzină de alde vai! că s-ar întâmpla ca în 1936 când Hitler n-a dat mâna cu negrul Owens. Băi Ghinea, eu te ştiam băiat deştept cum crezi că un om ca Putin s-ar purta măgăreşte ca un Băsescu de exemplu? Şi apoi să ştii că niciodată şefii de stat nu au fost obligaţi să dea mâna cu câştigătorii unor probe olimpice. Hitler a plecat atunci că atunci că avea treabă în altă parte şi dacă el a strâns mâna sportivilor germani care au câştigat probe era de înţeles, era bucuros pentru realizările conaţionalilor săi. Dar nu asta-i treaba noastră acum deşi Ghinea se stropşeşte foarte mult pe tema asta de se simte cum i se scurge saliva pe le colţul gurii.

Şi în final politologul îşi scoate de la brâu ghiocul şi profeţeşte că decăderea lui Putin va veni din imposibilitatea de a plăti pensionarii (prostie mai monumentală nu am putut să aud vreodată, dar la ameţiţi merge). Păi când avem asemenea politologi mă mir că ne mai plângem că ne merge prost…